Me, the world and anime...

Anohana – Minciuni si regrete

SyryuS — Sat, 14 Jan 2012 10:32:22 +0000

Poppo-Anaru-Jintan-Menma-Yukiatsu-Tsuruko

Ano Hi Mita Hana no Namae o Bokutachi wa Mada Shiranai, caci acesta e numele intreg al animeului (inseamna ceva de genul “Tot nu stim numele florii pe care am vazut-o in acea zi”) e o poveste destul de scurta despre o perioada de timp din viata a cinci adolescenti.
Cei cinci fusesera foarte apropiati in copilarie, formand un grup de prieteni, dar odata cu moartea celei de-a sasea membre a grupului totul se naruieste si prietenii de altadata ajung sa fie indepartati unul de celalalt, sentimentele de vina si minciunile pe care si le-au creat pentru ei punand o amprenta asupra vietii lor.
Intriga animeului are loc la zece ani dupa moartea Menmei (Meiko Honma) cand o forma maturizata a acesteia i se arata liderului gastii de altadata, Jintan (Jinta Yadomi), care acum nu se mai duce la scoala si sta departe de societate. Menma ii spune ca nu poate sa treaca in viata de dincolo daca nu i se va indeplini o dorinta, insa nu stie nici ea care este acea dorinta. In stradania de a face acest lucru posibil, Jinta readuce grupul impreuna, dar in scurt timp regretele, minciunile si amaraciunea nu numai a celor cinci prieteni, ci si a familiei Menmei, fac totul foarte complicat.
Sa vedem acum ce se intampla cu fiecare dintre personaje. Sfarsitul animeului puteti sa il aflati singuri, are foarte putine episoade.

Jinta Yadomi

Jintan

A fost liderul grupului cand erau cu totii impreuna si cu timpul arata ca ramane acelasi lider, desi la inceputul animeului il gasim retras in camera sa, refuzand sa se duca la scoala sau sa socializeze. Sufera din cauza mortii mamei sale si a Menmei si se inchide in sine. O iubeste pe Menma de cand era mic, dar refuzul sau de a recunoaste acest lucru in ziua mortii ei este, conform lui, unul din motivele pentru care aceasta moare. La inceput o vede pe fata doar ca o plasmuire a imaginatiei lui, dar apoi ajunge chiar sa se teama sa ii implineasca dorinta, pentru ca ar insemna sa nu o mai vada niciodata. In final, in scrisoarea adresata lui, afla ca Menma, desi ii iubeste pe toti, il iubeste pe el “in acel mod in care iubesti pe cineva cu care vrei sa te casatoresti”.

Naruko Anjo

Anaru

Cea care, in copilarie, il iubea pe Jintan si chiar dupa zece ani tot mai are sentimente puternice fata de el. A fost mereu invidioasa pe Menma pentru relatia ei cu Jintan si neputinta de a recunoaste asta a ranit-o sufleteste in multe momente. Incercand sa renunte la stilul ei vechi de viata, la amintiri si remuscari odata cu el, ajunge sa intre intr-un anturaj prost, care o conduce spre ceea ce noi am numi pitzipongeala. Se minte si isi reprima sentimentele pe parcursul aproape intregii serii, ajungand chiar sa se gandeasca la o relatie cu Yukiatsu, un alt membru al grupului, pentru scapa de sentimentele fata de Jintan. Se pare ca la sfarsitul animeului a ramas mai apropiata de acesta din urma.

Atsumu Matsuyuki

Yukiatsu

Are un complex de inferioritate fata de Jintan din copilarie, care se manifesta chiar violent dupa zece ani. La fel ca Anaru, care a ramas prinsa in sentimentele ei nerecunoscute pentru Jintan, Yukiatsu are aceleasi probleme din cauza iubirii fata de Menma. La un un moment dat chiar ajunge sa se imbrace ca Menma pentru a trece peste regretele legate de moartea ei. Pastreaza o rochie alba ca cea in care se imbraca Menma si o atinge mereu, amintindu-si de ea, desi de fata cu altii se comporta ca si cum moartea acesteia nu l-ar fi afectat deloc. Se invinovateste insa pentru acel lucru, deoarece in ziua mortii Menmei i-a marturisit ca o iubeste, dar a fost respins. Este invidios pe faptul ca doar Jintan o vede pe fata. In final reuseste sa accepte faptele intamplate si sa se apropie de cea care l-a iubit aproape tot timpul, si anume…

Chiriko Tsurumi

Tsuruko

Se foloseste mereu de logica si ratiune si din cauza aceasta este persoana cu capul pe umeri din grup. Ea si Yukiatsu sunt singurii care au ramas prieteni de-a lungul celor zece ani, mergand la aceleasi scoli de elita, dar niciodata depasind stadiul prieteniei, fie pentru ca Tsuruko nu gaseste curajul sa ii spuna ca il iubeste, fie pentru ca acesta nu a trecut peste iubirea pentru Menma. Tsuruko crede ca nu poate niciodata sa fie iubita de Yukiatsu deoarece nu se poate compara cu Menma, de aceea si ajuta la indeplinirea dorintei acesteia, sperand ca odata cu disparitia ei, Yukiatsu sa isi intoarca ochii spre ea (ceea ce se pare ca se cam intampla).
Imi pare personajul cel mai misterios, care isi pastreaza din secrete chiar si dupa final.

Tetsudo Hisakawa

Poppo

L-a admirat totdeauna pe Jintan si le este recunoscator prietenilor pentru ca l-au inclus in grup cand era mic, deoarece era un copil mai ciudat (lucru care nu s-a schimbat nici dupa zece ani). Cand nu este plecat in calatorii pe cine stie unde locuieste in vechea baza secreta a gastii. A renuntat la scoala si lucreaza in diferite locuri pentru a castiga bani si a calatori prin lume. Este primul care crede ca Jintan o poate vedea pe Menma, neavand nicio indoiala legata de asta si dorind ca vechea gasca sa se reuneasca. Se simte vinovat deoarece a vazut unde se ducea Menma in acea zi si nu dezvaluie asta decat aproape de final. Impreuna cu ea, Poppo joaca rolul de catalizator al reunirii grupului prin faptul ca nu s-a schimbat fata de cand era copil.

In final…
Meiko Honma

Menma

Imi e foarte greu sa scriu despre ea, pentru ca as putea umple pagini intregi. Desi ii apare lui Jintan ca o forma relativ maturizata a Menmei pe care o cunostea acesta, pastreaza comportamentul si limbajul din copilarie si poarta aceeasi rochie alba ca in ziua mortii ei. Isi iubeste prietenii si vrea sa ii vada impreuna, este total altruista si se ingrijoreaza doar pentru altii. Vrea sa treaca dincolo de viata aceasta pentru a se reincarna si a fi din nou pe acelasi Pamant cu prietenii ei. Sunt extraordinar de multe de spus dar mai bine urmariti animeul si vedeti voi singuri.

Note de final:
-dorinta Menmei era de fapt o promisiune facuta mamei lui Jinta, aceea de a-l invata pe acesta sa planga.
-floarea vazuta, despre care este vorba si in titlu este Nu-ma-uita, Wasurenagusa in japoneza.
-in orasul Chichibu din prefectura Saitama, folosit ca model pentru orasul din anime, exista un templu unde inca vin fani ai animeului pentru a-si scrie dorintele

Cum sa devii un zeu la CS

SyryuS — Wed, 04 Jan 2012 02:26:04 +0000

Joculetul acesta, anume Counter Strike 1.6, e foarte gustat de pustanii din zilele noastre. Cei care se pricep la el au parte de o intreaga suita de laude si glorificari din partea pustilor mai mici care vor sa ajunga la fel de mari (in fraguri).

Asa ca m-am gandit sa devin si eu pentru o noapte o asemenea zeitate mitica a lumii impuscaturilor, armelor si gloantelor in cap.

RETETA:

-se ia una bucata CS 1.6

-se instaleaza si se seteaza corespunzator

-se ia una bucata Silent Aim (ca doar n-o sa joc pe bune)

-se seteaza cfg-ul (aici trebe ceva pricepere) pentru aim pe corp si cat mai discret

-se alege un nume care suna fain dar habar n-ai ce e; preferabil se inlocuiesc unele litere cu cifre

-am ales numele: Rib0zoM

-se alege un server full si fara admini pe el

-incepe macelul

-sfaturi: nu trageti chiar in aer asteptand sa moara toti; faceti totul cat mai aproape de un joc cinstit

REZULTATUL:

Spor la joc!

Nu se poate trai fara nas

SyryuS — Mon, 02 Jan 2012 11:22:38 +0000

Am sa impart cu voi o piesa poate ciudata pentru unii, dar cultural geniala. E dintr-o creatie a lui Gogol numit “Nasul”.

În „Nasul” lui Gogol, asesorul de colegiu Kovaliov, cetatean al Petersburgului, se trezeste într-o dimineata fara nas. Îl va cauta cu disperare timp de 13 zile. Povestea începe într-o zi de 25 martie, când un barbier gaseste în pâinea calda un nas.
Recunoscându-l ca fiind al pretentiosului sau client pe nume Kovaliov, se debaraseaza de el aruncându-l de pe un pod. Nu se stie cum, nasul ajunge sa circule prin oras, în persoana unui consilier de stat. Kovaliov îl întâlneste, dar nu are sanse sa-l convinga de faptul ca e nasul lui.

E o lucrare plina de ironie si satira, pe care va sfatuiesc sa o cititi. Mai jos e una din secventele muzicale in interpretarea Adei Milea si a lui Bogdan Burlaceanu. Versurile sunt sub video.

Nuuuuu… Nuuu se poate trai fara nas… Nuuuu… Nu se poate trai…

Se poate trai fara o mână, se poate trăi fără un picior…
Şi fără urechi se mai poate trăi,
dar fără nas… nu se poate trăi.

Se poate trăi fără păr, fără ochi, fără dinţi, fără ambii părinţi…
Se poate trăi fără creier..
Ah, ce bine se poate trăi!
Dar fără nas… nu se poate trăi.

Nuuuuuuu nu se poate trăi fără nas, nuuuu… nu se poate trăi…
Mai poate fi om un om fără nas? Nu mai poate fi!

Măcar dacă mi l-ar fi smuls prin tortură, măcar dacă l-aş fi pierdut în război,
Măcar dacă mi l-ar fi tăiat cineva…să mă pot răzbuna apoi.
Măcar dac-ar fi ars în incendiu, măcar daca s-ar fi făcut scrum,
Măcar dac-ar fi dispărut treptat,
Nu aşa : să nu ştii când şi cum..

Nuuuuuuu… nu se poate trăi fără nas, nuuuu… nu se poate trăi…
Mai poate fi om un om fără nas? Nu mai poate fi!

Nu-i posibil să dispară un nas pur şi simplu, nu-i verosimil.
Nu-i posibil să dispară o parte din corp dintr-un loc atât de vizibil.
Nu-i posibil să nu fi simţit nimic dacă l-ar fi tăiat cineva.
Nu-i posibil să nu se vadă nimic, nici o urmă, sau orice altceva.

Nu-i posibil să trăiesc fără nas… Să trăiesc fără nas nu se poate.
Nu se poate să-mi duc fără nas aspiraţiile mai departe.
Fără nas nu se poate să mai trăiesc vreo clipă de fericire,
Fără nas nu se poate să mai trăiesc vreodată vreo mare iubire.

Nuuuuuuu… nu se poate trăi fără nas, nuuuu… nu se poate trăï…

Iubesc.

SyryuS — Fri, 30 Dec 2011 23:13:02 +0000

Iubesc mult si iubesc in multe feluri. Si ma doare inima de suparare cateodata cand iubesc, si altadata ma doare ca-i multa iubire si nu incape, si altadata ma doare ca-s multe feluri de iubiri si nu inteleg nici eu nimic din ele.
O iubesc pe ea, eterna ea care o sa dispara curand de la capitolul iubire. Ii iubesc pe aia doi cu care ies o data pe an la o bere dar atunci stam doispe ore de vorba si cand ma mai nimeresc pe la unul din ei noaptea punem filme si bagam in noi orice e disponibil. O iubesc pe Roxa, vai, nu pot sa iubesc pe nimeni ca pe Roxa pentru ca nu vorbim deloc si eu tot o iubesc mult si prieteneste, ca nu o pot iubi altfel, draga de ea. O iubesc pe Kate si zambetul ei care in ultima vreme e mai mereu acolo si e bine, ca al meu nu-i si am nevoie de alte zambete. Ii iubesc pe I. si I. care au acum casa lor si ma invita pe la ei si eu nu prea ma duc ca ma simt in plus, dar cand il prind pe el cateva zile la iasi stam iar impreuna cum am stat atatia ani, si anul asta o sa fie probabil ultimul, desi o sa ma duc sa dorm la ei acasa cand e mai potrivit, ca o sa-mi fie dor. O iubesc pe sor’mea de la doua case de mine care e zapacita, dar cand aude ca-i sor’mea e alaturi de mine mereu. O iubesc si pe sor’mea virtuala ca are idei proaste si gusturi bune si ii place sa ma tachineze. Il iubesc pe N. ca ne intelegem asa bine la cantat si imi suporta perfectionismul mereu.
Iubesc multi multi alti oameni pe care daca i-as insira aici mi-ar lua o zi intreaga. Si e tare tare fain sa iubesti.
Te iubesc si pe tine, cel care citesti, sa nu uiti.

Fetita care a fost uitata

SyryuS — Thu, 29 Dec 2011 23:54:50 +0000

Am furat videoul de pe blogul unei prietene, Roxa, care insa l-a pus acum ceva timp. Noaptea asta mi-am adus aminte de el, si cum Roxa nu mai vrea sa aiba blog, il pun eu aici.

E o poveste pentru oameni mari, asa ca ascultati-o fara probleme. E mult mai digerabila decat povestile de pe Realitatea sau Antena3.

Unde esti, copilarie?

SyryuS — Thu, 29 Dec 2011 08:49:56 +0000

Ignoranta e o binecuvantare, zice o vorba de-a americanilor. Poate pentru ca cei ignoranti nu-si dau seama de lucrurile rele care se intampla in jurul lor si deci nu se consuma din cauza asta.
Puritatea copiilor insa e mai binecuvantata decat ignoranta. Ei nu trebuie sa se gandeasca nici la viitor, nici la prezent, doar sa-si traiasca copilaria in felul lor frumos. Cel putin asa ar trebui sa decurga lucrurile.
Azi mai toate mamele vor sa aiba super-copii. Ii invata sa citeasca de la 3 ani, la 5 ani deja au tastatura in fata si la 10 ani citesc Cioran si traiesc drame sentimentale pe mess. Gandirea lor se automatizeaza, creste capacitatea de a capta informatii, dar fara a le intelege, iar imaginatia ramane undeva la stadiul de amiba. Desenele animate de la TV il fac pe copil sa rupa capul jucariilor care nu il asculta (jucarii dotate cu sabii, pistoale si fel de fel de arme) sau sa o puna pe Barbie deasupra lui Ken si sa astepte copiii.
Toti vor ca progeniturile lor sa stie, nu sa inteleaga. Si in nici un caz sa isi mai traiasca copilaria. Asa ajung acele progenituri la 14-15 ani cu o gandire imatura total (daca nu s-a chinuit nimeni sa-i faca sa inteleaga ce-i cu lumea asta) si cand patrund in mizeria societatii, se adapteaza perfect. Adio copilarie, bun venit pubertate si adolescenta. Bun venit sfarsitul inteligentei.
Am auzit multi parinti spunand ca generatia de azi e nu-stiu-cum si nu-stiu-ce, fata de cat de greu a fost pe vremea lor.
Voi ne-ati crescut, voi ati permis asta, VOI ati fost tampiti. Suportati consecintele.

Avril Lavigne-Let go : cum gandeste o pustoaica

SyryuS — Wed, 28 Dec 2011 09:16:03 +0000

Avril Lavigne, cantareata nascuta in ’84 in Ontario, Canada. Scoate primul album pe la 17 ani, ramane traumatizata toata viata si nu reuseste sa depaseasca varsta mentala de 18.
Glumesc, desigur. Avril a devenit o tipa destul de matura in ultimul timp si, cel mai important, a revenit la stilul ei, cel care o caracterizeaza si cel care imi place de altfel.
Problema e ca mai mereu a scris muzica pentru tineri, unii o numesc din cauza asta comerciala dar nu se pot insela mai tare. Adevarul e ca Avril s-a maturizat foarte incet din punct de vedere compozitional, spre deosebire de Christina Aguillera de exemplu care a trecut repejor de la “vreau sa te ating” la “mi-e dor de tine mama”.
Starile descrise de Avril in cantecele ei sunt majoritar specifice adolescentei, cu o abordare cand rebela, cand resemnata, trista.

Albumul ei de debut, “Let go”, e o adevarata harta psihologica a trairilor unei adolescente. Incepand de la incercarea de a scapa de dependenta unei relatii pana la afirmarea vulnerabilitatii in fata celuilalt (Losing grip, respectiv Naked) toate sentimentele contradictorii ale unei fete ce incearca sa faca fata schimbarilor din viata ei sunt afisate.

Daca tot am inceput cu Losing grip, sa va arat cateva versuri.

Are you aware of what you make me feel, baby?
Right now I feel invisible to you, like I’m not real
Didn’t you feel me lock my arms around you
Why’d you turn away?

Sentimentul de singuratate si izolare exprimat aici e intalnit si in alte melodii de pe album, cea mai sugestiva fiind Unwanted. Totusi aici fata e practic indepartata de langa un baiat care inainte ii acorda atentie (cititi toate versurile) pe cand in Unwanted e vorba despre un baiat care nu ii observa prezenta/nu o vrea:

All that I did was walk over
Start off by shaking your hands
That’s how it went[...]

You don’t know me
Don’t ignore me
You don’t want me there
You just shut me out

Ce urmeaza sa spun probabil n-o sa le cada bine unor fete, dar asta-i viata. De multe ori ele prefera sa creada ca daca fac ceva, orice, chiar daca nu ajuta deloc la rezolvarea problemei, atat timp cat cred ca ar trebui sa ajute nu o sa le scoti din auto-satisfactia data de faptul ca au facut ceva complet inutil, dar atat de nobil.

But everytime I try to make you smile
You’d always grow up feeling sorry for yourself
Everytime I try to make you laugh
You stand like a stone
Alone in your zone
Is it too much that I’m asking for?

Versurile sunt din Too much to ask si reflecta destul de bine atitudinea unei adolescente fata de problemele care continua sa apara in ciuda eforturilor ei de a le opri (aceleasi eforturi de fiecare data, dar nu uitati, nu conteaza ca-s inutile atat timp cat sunt nobile).

O atitudine la fel de idioata e cea legata de schimbari. Oamenii se schimba si fetele inteleg asta greu. Si cand nu inteleg apeleaza la cea mai buna explicatie posibila: te prefaci, nu esti tu, esti patetic. E mai usor sa gandesti asa decat sa cauti efectiv vreo explicatie normala pentru schimbarile reale care au loc in viata/comportamentul cuiva.

Why’d you have to go and make things so complicated?
I see the way you’re actin’ like you’re somebody else
Gets me frustrated

Frustrare mare se pare, iar daca punem la socoteala faptul ca versurile sunt din cantecul Complicated vedem si ca pustoaicelor nu le plac lucrurile complicate. Le solicita neuronul.

Ma mir insa cat reusesc sa fie de intelegatoare cu schimbarile lor proprii, spre deosebire de ale altora.

I don’t know how I’ll feel,
tomorrow, tomorrow,
I don’t know what to say,
tomorrow, tomorrow
Is a different day

Maine e alta zi, in care o sa fie altfel si probabil daca mai e si perioada aia din luna o sa fie cu totul altfel. Dar baietii trebuie sa se obisnuiasca cu asta pentru ca pustoaicele au dreptul sa se schimbe de pe o zi pe alta dar pustanii nu. Ca doar ei n-au menstruatie, ha! Dovada stiintifica! (nu conteaza ca menstruatia nu tine 365 de zile pe an, pentru fete asta o sa fie scuza infailibila).

Tot la capitolul schimbari, fetele au mereu impresia ca baietii vor sa le schimbe ca sa se simta ei mai bine, nu pentru ca ar trebui schimbate. De cele mai multe ori au dreptate. Insa chiar ar trebui schimbate. La faza asta atat baietii cat si fetele merg dupa niste prejudecati atat de tampite incat pana si niste roboti ar intelege situatiile de genul asta mai bine. Anyway, iaca versurile:

Understand
That I can’t not be what I am
I’m not the milk and cheerios in your spoon
Its not a simple hearing but not so soon
I might’ve fallen for that when I was fourteen
And a little more green
But its amazing what a couple of years can mean

Pustoaicelor, imi pare rau sa va stric revelatia cu privire la maturizarea extraordinara pe care ati suferit-o de la paispe ani incoace, dar probabil va era mult mai bine atunci, neincercand sa explicati prost lucruri greu de explicat sau acceptand motive bune fara intrebari in loc sa inventati altele proaste si cu intrebari tot neraspunse.

Pe de alta parte daca privesc generatia facebook, mess, hi5 si coca-cola din zilele noastre imi dau seama ca nici la paispe ani nu e bine. Probabil te gandesti sa-ti incepi viata sexuala desi organismul tau nici nu-i in stare sa simta orgasmul ca lumea, probabil te simti singura pentru ca nimeni nu intelege de ce te tai cu lama sau ai o gramada de prieteni cu care te intelegi bine dar care habar n-au de ce plangi cu prima ocazie cu care faci lucrul asta. Cel mai probabil esti o tampita care nu citeste mai mult de doua carti pe an: romana si mate, crede ca animeurile sunt desene animate si Emil Cioran un tip din PSD, n-ai ascultat Guns ‘n roses sau Queen, dar modelul tau in viata e Inna sau Lady Mac-Mac…pardon, Ga-ga, stii mai multe feluri de a-ti baga limba in gura cuiva decat limbi straine si cea mai mare tragedie din viata ta a fost cand ti s-a patat bluzita roz.

Deci imi retrag cuvintele, in ziua de azi chiar se poate evolua fata de cum erai la paispe ani. Nu generalizez, sunt si exceptii. Multe. Dar Romania e condamnata. Si eu am o arie restransa de selectie pentru viitoarea mama a copilului meu. Hai ca deja o dam in horror.

Go ahead and try
Try and look me in the eye
But you’ll never see inside
Until you realize, realize
Things are trying to settle down
Just try to figure out
Exactly what I’m about
If its with or without you
I don’t need you doubting me

Pana acum am vorbit de atitudini oarecum misandre, acum hai sa vedem care e atitudinea fata de lume si fata de viata. Avem doua melodii de pe album care transmit cam acelasi lucru: Anything but ordinary si Mobile.

Ca sa nu lungesc vorba si aici, tendinta e de a exagera cam tot, de a avea o atitudine teribilista fata de orice si de a incerca tot timpul chestii noi pentru ca, Doamne fereste, te-ai putea atasa de ceva si dupa ar trebui sa te gandesti la asta.

Went back home again
this sucks gotta pack up and leave again
say goodbye to all my friends
can’t say when I’ll be there again

E doar o mentalitate simulata a aventurierului. Sunt oarecum aventurier asa ca pot sa fac diferenta intre bucuria aventurii si teribilismul adolescentin. Practic sa vezi locuri si lucruri noi e interesant, sa pleci de dragul plecarii e stupid.

Sometimes I drive so fast
Just to feel the danger
I wanna scream
It makes me feel alive

Sentimentul de placere pe care il simti cand mergi cu viteza se datoreaza dopaminei eliberate de hipotalamus si pericolul nu stimuleaza in niciun caz hipotalamusul. Cu alte cuvinte e o prostie sa mergi cu viteza si sa tipi, dar cu siguranta stiti cu totii asta asa ca nu va incurc cu mai multe date medicale despre cat de viu poti sa te simti dupa ce te izbesti de ceva.

Ca sa ajungem si la partea buna a vietii de adolescent, za epic love thing, hai sa vedem cateva versuri din Sk8er boy :

Sorry girl but you missed out.
Well tough luck that boy’s mine now.
We are more than just good friends.
This is how the story ends.
Too bad that you couldn’t see…
See the man that boy could be.
There is more than meets the eye,
I see the soul that is inside.
He’s just a boy, and I’m just a girl.
Can I make it anymore obvious?
We are in love.
Haven’t you heard how we rock each other’s world?

Refuz sa fac vreun comentariu legat de faptul ca 99% dintre discutiile intre fetele interesate de acelasi baiat nu decurg la fel de pasnic. Nu decurg deloc chiar. O sa dau vina pe diferenta de cativa ani din cantec.

Cele doua melodii care mi se par cele mai dragute de pe album, pentru ca au o doza de sinceritate neconditionata si reflecta intr-o oarecare masura adevarul pur, sunt Naked si I’m with you.

Prima, cum aminteam la inceputul postarii, reflecta vulerabilitatea, dar nu una rea, gresita, ci acea vulnerabilitate pe care cineva o simte in fata persoanei iubite. Obligata pana atunci sa fie mereu pregatita pentru lovituri venind din exterior, adolescenta gaseste o persoana care nu numai ca o face sa lase garda jos fata de ea, dar o si protejeaza de lumea inconjuratoare, astfel incat fata poate sa fie ea insasi (ceea ce nu e intotdeauna o idee extraordinar de buna, sa stiti…)

But then you came around me
The walls just disappeared
Nothing to surround me
And keep me from my fears
I’m unprotected
See how I’ve opened up
Oh, you’ve made me trust

A doua melodie e practic o cautare a primei, o dorinta de a avea un adapost in fata singuratatii si a izolarii pe care lumea inconjuratoare o provoaca.

Isn’t anyone tryin to find me?
Won’t somebody come take me home
It’s a damn cold night
Trying to figure out this life
Won’t you take me by the hand
Take me somewhere new
I don’t know who you are
But I… I’m with you
I’m with you

Totul e bine cand se termina cu bine, ceea ce nu e chiar valabil in cazul adolescentei noastre rebele, dar cine stie, poate reuseste sa-si revina cat de curand si sa paseasca in frumoasa lume a realitatii, unde nu te ia nimeni de mana sa te duca undeva nou decat daca vrea sa te violeze.

Aha, life’s like this. (Complicated)

PS: Versurile le gasiti aici . Nu am folosit chiar toate melodiile de pe album pentru ca vreo doua spuneau cam acelasi lucru.

Despre furnici, oameni si fiinte superioare

SyryuS — Fri, 09 Dec 2011 21:49:01 +0000

Stiti ce e un ateu?

Eu sincer nu stiu. Nu stiu nu din cauza ca n-am un DEX in care sa ma uit, ci din cauza ca diferite persoane care se autoproclama astfel se definesc in diferite feluri. Si n-am curajul sa ii zic unei persoane care se declara atee ca nu e.

***

Majoritatea dintre atei raspund la saluturi, sa stiti. Sunt oameni politicosi. Asa ca m-am gandit sa-l salut si eu pe unul.
“Noroc!”
”Hai noroc!” si da sa plece
“Stai, stai asa. Ce-ai zis acuma?”
“Cum ce-am zis? Ti-am raspuns la salut ma, ti-am zis noroc.”
“Da’ parca ziceai ca esti ateu.”
L-am luat prea din scurt, stai ca omul devine confuz.
“Sunt ateu frate, ce-ti veni asa dintr-odata?”
“Pai nu mi-ai zis noroc?”
“Si ce daca, doar nu ti-am zis sa te ajute Dumnezeu, ti-am zis noroc.”
Acuma vine bomba.
“De fapt mi-ai zis sa ma ajute Moloh, un zeu pagan. Hai ma, te credeam ateu serios, nici nu ai grija la ce zici si te dai de gol.”
Plec si il las asa. E vina lui pana la urma, nu l-am pus eu sa fie ateu.

***

Stiti ca exista unii atei care nu mai cred in divinitate pentru ca n-o vad, n-o aud, n-o simt si spun ca lumea e de rahat si nimeni nu face nimic. Pai hai sa ne gandim un pic: divinitatea e fiinta superioara noua, corect? Daca nu n-ar fi divinitate pana la urma. Ia incearca tu, ateu convins, sa ii explici unei furnici cum muzica lui Elvis Presley a schimbat lumea. Poti? O doare pe furnica fix in partea dorsala de Elvis cand ea saraca are de carat o chestie probabil inutila, dar de zece ori mai mare ca ea. Atunci tu de ce vrei sa intelegi cum si ce face o fiinta superioara in lumea asta? Daca erai in stare sa pricepi erai tu fiinta superioara pana acum, nu crezi?
Nu, nu crede. Daca ar crede n-ar mai fi ateu.

Ma mir si eu cateodata cat mai poate Dumnezeu sa racneasca la noi si noi fluieram si sa-i dam mai departe cu ignoranta. Ajungand din nou la furnici, incercati sa strigati la un sir de furnici sa se miste din loc sau sa se opreasca, sa vedeti daca e atenta vreuna la voi. Asa pateste Dumnezeu cu noi, oamenii vor sa auda numai de ceea ce implica chestii palpabile: bani, sex, mancare, somn, case, masini, sex, mai mult sex, mai multe masini, bani.
E normal ca omul sa ramana dezamagit de Dumnezeu, cand relatia lui cu divinitatea se margineste la o rugaciune gen “Da-mi Doamne” dupa care urmeaza enumerarea lucrurilor dorite. Cand omul vede ca nu se intampla nimic, isi zice “Nu m-a ascultat Dumnezeu” cand probabil el, omul, nu L-a auzit pe Dumnezeu cand i-a raspuns “Esti un idiot si nu stii ce ceri.”
Cat de inconstient poti fi ca om incat sa spui ca nu exista o fiinta superioara cu care nu te-ai chinuit sa comunici? De ce faci comparatii intre doua gandiri aflate la milioane de clase una de alta?
E mult prea trist sa vezi un om care nu cauta adevarul nicaieri, ci doar isi urmeaza o viata cotidiana si asa controlata de societatea contemporana, dar care pe deasupra e lipsita de orice constiinta a posibilitatii de transcedere.
Lucrul si mai trist e ca, daca intr-adevar nu exista vreo fiinta superioara care are grija de noi, ca specie am belit-o grav. O sa murim.

Oameni si oameni: Higurashi no Naku Koro ni (partea I)

SyryuS — Tue, 31 Aug 2010 12:09:24 +0000

Higurashi no Naku Koro ni (da, nume lung) are la baza un fel de joc video, insa scenariile folosite in anime sunt diferite. Maebara Keiichi se muta in Hinamizawa si isi face repede prieteni (doar fete…deja-vu de la Ai Yori Aoshi, doar ca animeul acesta, oricat ar parea de romance situatia, nu are prea multe scene de afectiune). Fiecare din prietenii lui insa, si chiar si el insusi, are demonii lui interiori, si ca sa fie si mai interesant, niste crime misterioase si un presupus blestem intregesc atmonsfera. Dupa socul initial provocat de moartea tuturor personajelor dupa cateva episoade, ajungem la alt soc cand vedem ca sunt iarasi in viata. Apoi se intampla la fel. Fiecare mica serie se incheie cu festivalul Watanagashi sau zilele de dupa, cand se petrec lucruri care conduc in cele din urma la moartea celei care pare ca stie tot ce se va intampla, Furude Rika, si odata cu ea la exterminarea intregului sat.
Hinamizawa este un sat afectat de o boala unica si totodata ciudata provocata de un parazit. Cu timpul, oamenii de aici au ajuns sa coexiste cu acesta, cu ajutorul selectiei naturale si al familiei Furude care de-a lungul generatiilor se pare ca a fost gazda “reginei” parazitilor. Pentru protectia oamenilor, cele trei mari familii au impus niste reguli stricte, a caror incalcare atragea un blestem. Aceasta pentru ca odata plecata din sat, o persoana incepea sa dezvolte simptomele bolii si in cele din urma murea. Aceste simptome sunt cat se poate de diverse, de la paranoia pana la sfasierea propriului gat. Teoria principalei antagoniste a animeului, Miyo Takano, cum ca parazitul responsabil de boala ar fi controlat de fapt mintea omului, mi se pare sincer deplasata. Ceea ce face e doar sa elimine acel “fail-safe”, acea ratiune primordiala care rezida in om chiar si in cele mai intunecate clipe, chiar as putea-o numi constiinta, simt al realitatii…
Sunt sigur ca multi oameni au trait clipe cand si-au dorit sa faca un anumit lucru ce in mod normal i-ar fi traumatizat, un lucru la care nici nu s-au gandit ca il pot face, ceva oribil, dar care i-ar fi scapat de o problema sau de un sentiment neplacut. Atunci apare acel “ceva” care te opreste, vointa sau constiinta. Dar daca nu ar mai exista acel ceva? Daca ai putea sa faci orice te indeamna pana si cel mai mic impuls de moment? Si sa mergem mai departe, daca ai putea sa crezi ca e real orice ai vrea sa crezi? Posibilitatile sunt nelimitate, de la Satoko care isi omoara parintii crezand ca se apara pana la Keiichi care chiar crede ca il omoara pe unchiul lui Satoko, toate sunt exemple graitoare.
Dar nu numai ideile sau dorintele se transforma in realitate in mintea ta, ci si subconstientul, cu toate complexele si temerile lui. Satoshi, Shion, Rena, aveau in subconstient teama de blestem, credinta ca au facut ceva gresit pentru care merita pedepsiti. De aici sunetul pasilor, convingerea ca sunt urmariti. E nevoie de un mare efort psihic pentru a realiza care e de fapt realitatea,ca in cazul Renei, sau pentru amana faza finala a bolii, cum a reusit Shion si, pana la un moment dat, Satoshi.
Morala trista pe care am desprins-o din acest anime e ca totusi nimeni nu poate impartasi toate secretele cu alta persoana. Anumite lucruri trebuie luate in mormant. Sincer cred ca asta s-a si vrut a se intelege, pentru ca momentele in care prietenia rezolva totul sunt uneori atat de puerile in comparatie cu restul animeului incat imi lasa impresia ca nu e locul lor acolo, dupa cum nu e loc nici de un deznodamant fericit. Nu poti cunoaste total persoana de langa tine si nu poti sti cand un eveniment va declansa o reactie ireversibila in mintea ei.
Fata de 16 ani a unui sef de politie japonez l-a ucis pe acesta cu un fel de topor, intr-un mod asemanator cu cel in care Rena a comis una din crime in anime. Oamenii sunt fiinte foarte interesante….

Toushirou Hitsugaya si irascibilitatea adolescentina

SyryuS — Fri, 25 Jun 2010 14:37:44 +0000

Cei care ati vazut Bleach stiti probabil ca printre capitanii din Gotei 13 se afla si un anumit copil, Hitsugaya Toushirou, cel mai tanar capitan din istoria Seireitei-ului. Ca orice copil care incearca sa para adult, acest Toushirou se enerveaza la culme cand vede semne ale propriului infantilism in comportamentul altora.
In viata fiecarui baiat exista un moment in care se trezeste ud. Lumea nu va mai fi niciodata la fel. Hitsugaya totusi s-a trezit de mai multe ori ud, ba chiar inghetat, pana sa il lamureasca o fata ca o sa ii faca ceva rau bunicii lui in somn daca nu se controleaza. Hitsugaya pleaca la Academia shinigami si reuseste sa se controleze asa de bine incat nu mai face rau niciunei fete in viata lui (pana cand o penetreaza pe Hinamori, prietena lui din copilarie…cu sabia). In anime nu ni se dau prea multe detalii despre cum a ajuns el capitan, dar constiinciozitatea cu care o da in bara de fiecare data ma face sa cred ca era lipsa mare de capitani.
Prima ocazie in care Hitsugaya se face remarcat e lupta cu Ichimaru, in care de altfel isi etaleaza si zanpakto-ul, care, recunosc, are unul din cele mai frumoase bankai-uri. Marea problema a lui Toushirou este temperamentul, care, departe de a fi rece la fel ca zanpakto-ul sau, o ia razna de foarte multe ori. Si de obicei Hitsugaya e pus in situatii destul de penibile, ca si acum, in fata unui Ichimaru mai mult amuzat.
Hitsugaya: O sa te prind, Ichimaru!
Ichimaru: Prinde-ma.
Nu l-a prins nici pana in ziua de azi.
Aceeasi pricepere o dovedeste Hitsugaya si mai tarziu, cand pune un kekkai absolut impenetrabil in jurul lui Hinamori ca sa o gaseasca pe aceasta, putin mai tarziu, pe jumatate moarta la picioarele lui Aizen. Se pare ca, mai nou, locotenentii desfac kekkai-uri puse de capitani. Sa revenim la temperamentul lui Hitsugaya.
Hitsugaya: Aizen! O sa te ucid!
Aizen: Aham.
Il lasa pe Toushirou pe jumatate mort.
La fel se intampla de fapt si in ultima confruntare cu Aizen, cand aparent Hitsugaya se stapanea mai bine (asta inainte sa isi bage sabia in Hinamori).
Hitsugaya: Te-am prins, Aizen!
Il injunghie cu sabia.
Aizen: O, vai!
Ichigo: Hey, baieti, ce naiba faceti?
Hitsugaya observa ca in loc de Aizen e Hinamori.
Hitsugaya: Oops!
Nu comentez evenimentele din “Diamond Dust Rebellion” cand mi-au inghetat lacrimile in glande de emotie. Sper totusi ca pe viitor, dupa ce probabil isi revine din bataia luata de la Aizen, Toushirou sa isi accepte soarta de copil, chiar daca geniu, dar totusi copil. Lipsa altor exemple ale crizei lui adolescentine se datoreaza lipsei de nervi pentru a le aduna de prin anime (vezi prima lupta cu un arrancar, intalnirea cu Karin s.a.)